Sf. Mc. Laurentiu, diaconul, Sf. Xist si Ipolit

Sfântul Sixt (sau Xist) era grec din nastere si studiase filozofia la Atena inainte de a veni sa se instaleze la Roma sub domnia imparatului Valerian in vremea pontificatului Sfântului Stefan I (253-257, praznuit la 3 august). Mai intii favorabil crestinilor, imparatul - care cazuse sub influenta magilor si ghicitorilor egipteni dupa o nefericita expeditie in Orient - publica un edict interzicând practicarea in public a cultului crestin si cerea tuturor clericilor sa se inchine zeilor, amenintându-i cu exilul in caz contrar. Sfântul Stefan fusese una dintre primele victime ale acestei persecutii iar Sixt fu consacrat pentru a-i succeda. Persecutia spori atunci si fu decretata executia Episcopilor, Preotilor si Diaconilor in baza simplei constatari a identitatii lor, in timp ce laicii urmau sa fie condamnati injosirii si muncilor fortate. Sfântul Sixt fu atunci arestat si condus, dupa un prim interogatoriu, la renumita inchisoare Mamertine (n. tr. : unde au fost inchisi si Sfintii Apostoli Petru si Pavel). Pe drum, Arhidiaconul sau Lavrentie il intâlni si ii spuse in lacrimi : "Unde te duci, Parinte, fara fiul tau ? Ce jertfa te pregatesti sa aduci fara Diaconul tau ? M-ai gasit cumva nedemn de aceasta ? Vei refuza tu sa-ti fie alaturi pentru a-si varsa sângele pe cel pe care l-ai primit intru Sfintele Taine ?". Episcopul ii raspunse : "Nu fiule, nu te parasesc, dar lupte inca si mai mari te asteapta. Noi, ca batrânii, ne-am angajat intr-o lupta usoara. Dar pe tine, tânar viguros, te asteapta o victorie si mai plina de glorie asupra tiranului. Nu mai plânge. Peste trei zile Diaconul ii va urma Preotului". Si inainte de a-i da sarutul pacii, ii incredinta administrarea in numele sau a bunurilor Bisericii. Lavrentie isi indeplini pe data sarcina dupa voia lui Dumnezeu, impartind bogatiile Bisericii la clerici si la saraci. Pe muntele Coelius intâlni o vaduva, ce se numea Domnita, care ascundea pe multi crestini. Profita de intunericul noptii pentru a le aduce bani si haine si trecea apoi din casa in casa, vindecând pe bolnavi si spalând picioarele credinciosilor, asemeni Domnului.

Cum Papa fusese condamnat sa i se taie capul pe Via Appia, Sfântul Lavrentie ii iesi in cale si ii striga : "Nu ma lasa, Parinte Sfânt, pentru ca am impartit deja comorile pe care mi le-ai incredintat". Auzind vorbindu-se de comori, soldatii il prinsera imediat si pe Lavrentie si il dusera in fata tribunului Partenius care il instiinta pe imparat. Aruncat in inchisoare si dat in paza tribunului Ipolit, Sfântul Lavrentie vindeca prin rugaciunea sa si aduse la credinta pe un orb numit Lucillus. Auzind vestea, alti numerosi orbi alergara la el si fura cu totii vindecati de catre sfânt, care in plus il boteza pe Ipolit impreuna cu celelalte nouasprezece persoane ce se aflau in casa lui.

Convocat de catre Valerian, care il soma sa ii dea comorile, Lavrentie ceru sa i se aduca trei zile mai târziu un mare numar de care. Intre timp el convoca in casa lui Ipolit orbi, schiopi, bolnavi si nenorociti de tot soiul, apoi, punându-i in care, veni sa ii prezinte la palat anuntând : "Iata comorile vesnice ale Bisericii, care nu se imputineaza si sporesc mereu, care sint raspândite in fiecare si se regasesc in toti". Cuprins de furie, Valerian striga : "Inchina-te idolilor si uita arta magica in care te marturisesti". Sfântul Lavrentie ii raspunse ca nimic nu putea sa il faca sa accepte cultul demonilor in locul Facatorului tuturor lucrurilor. Atunci fu supus chinurilor si aruncat in inchisoare. Dupa un al doilea interogatoriu la palatul lui Tiberiu pe colina Palatino, i se pusera pe trup lame de fier inrosit in foc si fu batut cu bice plumbuite si lanturi cu cârlige la ambele capete. In fata rezistentei sale supranaturale, un soldat, pe nume Roman, marturisi pe Hristos si fu pe loc executat.

Un al treilea interogatoriu avu loc la Termele situate lânga palatul Salluste. Imparatul ceru sa fie sfarâmate cu pietre maxilarele Sfântului apoi dadu ordin sa fie dezbracat de hainele sale si sa fie intins pe un gratar asezat pe carbuni aprinsi. Somat pentru ultima data sa se inchine idolilor, Lavrentie raspunse : "Eu ma dau ca jertfa placut mirositoare singurului Dumnezeu adevarat, pentru ca jertfa ce se cuvine lui Dumnezeu este o inima infrânta si smerita" (Psalmii 50 :18). Pe când calaii atâtau focul, el spuse tiranului : "Invata, nenorocitule, ca acest jaratec ma racoreste dar pe tine te va chinui vesnic. Acum ca sint ars pe o parte, intoarce-ma pe partea cealalta !". Când fu intors ma spuse o ultima rugaciune : "Multumesc Tie, Iisuse Hristoase, pentru ca m-ai invrednicit sa intru pe portile Imparatiei Tale". Apoi isi dadu duhul.

Ipolit merse sa il ingroape in secret pe proprietatea vaduvei Domnita alaturi de Preotul Iustin (La vreo 50 de ani ma târziu, Sfântul Constantin construi o biserica lânga catacomba unde fusese ingropat Sfântul Lavrentie, situata pe Via Tiburtina, la est de Roma. Iar in secolul al VI lea cripta fu transformata intr-o mare biserica dar mormântul ramase tot in acelasi loc.). Dar Ipolit fu denuntat si in curând arestat, insa un Inger veni sa il elibereze si il duse in casa lui unde isi lua cu dragoste ramas bun de la parintii sai si de la slugile casei si le oferi la toti o masa sarbatoreasca. Erau cu totii la masa când soldatii se ivira si il luara din nou pe Ipolit pentru a-l conduce in fata imparatului. Sperând sa ii invinga hotarârea, suveranul ceru ca el sa fie acoperit de distinctii militare si ii promise onoruri inca si mai mari. Dar Sfântul ramase neclintit si declara ca nu mai voia decât o singura cinstire : aceea de a sluji in armata lui Hristos. Butut cu lanturi cu cârlige la ambele capete, fu apoi legat de cai salbatici care il târâra pe curajosul Mucenic pe o distanta mare. Astfel câstiga el palma victoriei, precedat de doica sa, Concordia, si de oamenii din casa lui pe care ii adusese la credinta. Se povesteste ca la sapte zile dupa martiriul sau, Sfântul Ipolit i s-a aratat imparatului si fiului sau care se duceau la amfiteatru si ca i-a batut cu lanturi de foc nevazute.