Cuviosul Martinian

Cuviosul Martinian a intrat in viata monahala la varsta de 18 ani, petrecand intr-o pestera, din apropierea Cezareei Palestinei, vreme de 25 de ani, in infranare si rugaciune. Dumnezeu l-a invrednicit cu darul tamaduirii, multi oameni dobandind vindecare prin sfintele lui rugaciuni. De asemenea, sfantul a vindecat chiar si multi indraciti. Pentru aceasta, diavolul, avea sa aduca asupra Sfantului Martinian numeroase ispite si naluciri, pentru a-l indeparta de viata sihastreasca. Cel mai mult l-a ispitit insa diavolul pe cuviosul Martinian, cu patima desfranarii.

Odata, primind in chilie o femeie, pentru a ramane in timpul noptii, si pe care nu s-a indurat sa o lase afara, prada animalelor salbatice, aceasta a marturisit ca venise pentru el, pentru a se convinge toti ca viata lui nu este vrednica de lauda. Cuviosul, ascultand-o, se invoia, putin cate putin in inima sa. Dar mai inainte de a cadea in pacat, a fost tras inapoi de la cadere, prin dumnezeiescul har. Atunci, Sfantul Martinian aprinzand multe lemne, a sarit in mijlocul focului, dojenindu-se si zicandu-si: "de vei putea sa rabzi, Martiniane, focul iadului, lasandu-te in voia poftei, supune-te femeii!” Si asa arzandu-se pe sine si smerind salbaticia trupului, pe femeia, care si-a venit in fire vazand acestea, a trimis-o la manastire.

Apoi, cuviosul s-a ascuns pe o insula pustie unde a trait timp de 10 ani. Intr-o dimineata, naufragiind o corabie, o fata care se agatase de o scandura, a ajuns pana la locul unde se nevoia sfantul. Acesta i-a lasat fetei hrana si adapostul sau, apoi, zicandu-si: "Fugi, Martiniane, sa nu te ajunga ispita!“, s-a aruncat in mare, inotand pana la tarm.

Ultima parte a vietii, Martinian si-a petrecut-o pribegind din loc in loc pana cand, intr-o zi, a sosit la Atena. Aici a adormit in Domnul, invrednicindu-se a fi ingropat cu mare cinste de episcopul locului.

Sinaxarul, aminteste despre cele doua femei ca si-au desavarsit viata dobandind si ele, de la Duhul Sfant, semnele sfinteniei. Prima, Zoe, s-a dus la manastire si traind acolo in curatie, s-a invrednicit de a face minuni. Cea de-a doua, Fotinia, a ramas pe acea stanca din mare, pana la sfarsitul vietii.