Sf. Pimen cel Mare

Sfîntul Pimen a fost de neam egiptean, şi unul dintre marii asceţi ai Pustiei Egiptene. Tînăr fiind, el i-a cercetat pe Părinţii cei Mari ai pustiei, culegînd de la ei mierea cea duhovnicească precum albina. Pimen 1-a rugat odată pe Avva Pavel să îl ducă la Marele Avvă Paisie. Văzîndu-1 pe Pimen, a zis Avva Paisie către Avva Pavel: „Copilul acesta pre mulţi va mîntui, căci mîna lui Dumnezeu este cu el." Peste puţină vreme tînărul Pimen s-a tuns monah, şi i-a atras la viaţa călugărească şi pe doi fraţi ai lui. Odată maica a venit la pustie ca să îi vadă pe fiii ei. Dar Preacuviosul Pimen nu a lăsat-o pe maică să intre la ei, ci i-a grăit prin uşă: „Ce voieşti? Să ne vezi aici, pentru puţină vreme, sau în împărăţia lui Dumnezeu, veşnic?" Auzind acestea maica s-a dus de acolo cu bucurie, zicînd: „încredinţată sînt că vă voi vedea acolo, deci nu mai voiesc să vă văd aici, nicidecum!", în mînăstirea în care se nevoiau aceşti fraţi, al cărei egumen era Avva Anouv, fratele cel mai mare al Sfîntului Pimen, rînduiala lor călugărească era aşa: noaptea petreceau patru ceasuri lucrînd cu mîinile, patru ceasuri le foloseau pentru somn, şi patru pentru citirea Psaltirii. Ziua şi-o petreceau alternînd lucrul mîinilor cu rugăciunea de dimineaţa şi pînă la amiază, citeau sfintele cărţi de la amiază şi pînă Vecernie, iar după Vecernie îşi pregăteau puţină cină. Aceasta era singura lor masă din zi, care îndeobşte se făcea dintr-un fel de varză. Avva Pimen a povestit despre masa obştii odată: „Noi am mîncat ceea ce ni s-a pus înainte. Niciodată nu a zis vreunul din noi ,Vreau altceva', sau, ,Nu-mi place mîncarea aceasta.' Aşa a fost petrecerea noastră călugărească în toate zilele vieţii noastre, întru tăcere şi pace." Avva Pimen s-a nevoit în veacul al cincilea, săvîrşindu-se către Domnul cu pace, la adînci bătrîneţi.